Totuși, pe Muntele Mic și pe Semenic e iarnă
However, on Muntele Mic and Semenic is winter
Dacă în acest sezon am avut o iarnă foarte blândă, mulți văitându-se de
lipsa zăpezii, la munte totuși a fost și încă este iarnă. Și să nu uităm că
episoadele de iarnă pot să mai apară... Suntem la începutul unei zile de luni,
17 februarie 2020. Presupunând că majoritatea oamenilor s-au întors la muncă,
noi ne-am hotărât să urcăm la munte. Fie doar și pentru o zi.
Nu vom merge nici prea departe și nici într-un loc nou pentru noi. Dar
ne vom bucura să revedem cupola uriașă a Muntelui Mic. De pe șoseaua de centură
a municipiului Caransebeș prindem spre est drumul DJ 608A, care trebuie să ne
ducă spre stațiunea Muntele Mic. Din sensul giratoriu un indicator ne
informează că avem de mers 33 de km până acolo. Drumul a fost reabilitat și se
prezintă în stare bună.
Din localitatea Zervești drumul ne apropie de râul Sebeș, care curge în
dreapta noastră, noi aflându-ne pe malul său drept. În vecinătatea satului,
dincolo de râul Sebeș, se află Fâneața cu Narcise, unde primăvara apar covoare
întregi cu narcise sălbatice (vezi articolul Narcise, ruine
medievale și un ochi de apă). La ieșirea din Zervești, chiar lângă râu,
găsim lacul de acumulare Zervești, unde se poate pescui. Imediat trecem peste
un podeț și apa Sebeșului se mută în stânga. Acum drumul se îndreaptă spre sud.
Traversăm localitatea Turnu Ruieni, aruncăm o privire spre stânga, unde în
vârful dealului Stârminița (420 m) se văd ruinele unui turn (Turnul lui
Ovidiu), iar înainte de a intra în localitatea Borlova, râul Sebeș se mută
înapoi în dreapta noastră.
Valea se îngustează și drumul începe să urce ușor. La un moment dat
direcția drumului se schimbă din nou spre est. La stația de teleferic deja avem
zăpadă. În prezent telescaunul nu funcționează, din păcate. În ianuarie 2012,
când am trecut pe aici, telefericul încă funcționa și ne-am și folosit de el,
drumul spre Muntele Mic fiind închis (vezi articolul Pe Muntele Mic). Începem să urcăm mai
abrupt drumul care devine sinuos și spectaculos. Acum ne îndreptăm spre
nord-est. Carosabilul arată bine.
Iată-ne în Șaua Jigorei, la 1.215 m altitudine! Aici este zăpadă din
belșug! Facem câțiva pași pe drumul ce duce spre Cuntu și luăm în vizor vârful
Brusturu (2.116 m), care se întrezărește printre copacii desfrunziți. Un drum
coboară prin pădure și se îndreaptă spre Poiana Mărului (vezi articolul Atracția irezistibilă a munților Țarcu). Aruncăm o privire și
spre valea Craiului, de unde am urcat, și ne continuăm urcușul.
Din Șaua Jigorei șoseaua se curbează accentuat spre stânga și se
îndreaptă spre nord. Pădurea se rărește foarte mult. Serpentinele taie
povârnișul muntelui. Spre sud apar crestele ninse ale Țarcului. De fapt, este
doar partea sudică a munților Țarcu. Cerul senin și azuriu ne ajută să deslușim
pe vârful Țarcu (2.190 m) stația meteo, iar sub el căldarea gigantică plină de omăt.
Deja suntem sub cupola muntelui. Oprim la o curbă a șoselei spre stânga.
De aici pornește un drum de piatră (acum acoperit cu zăpadă) spre sectorul
inferior al pârtiei Vâlsanu. Intrăm puțin pe acest drum, de unde putem observa
o parte din sectorul vestic al munților Țarcu. Totul e dominat de albul zăpezii
și albastrul cerului. Suntem impresionați de grandoarea rece a naturii, chiar
dacă nu e prima oară când vedem un astfel de spectacol!
În câteva minute suntem în stațiune, lângă parcare. În dreapta, pe
pârtia Borlova, câțiva iubitori ai sporturilor de iarnă alunecă ușurel pe schiuri.
Câteva utilaje de deszăpezire și de intervenție pe pârtii se odihnesc în bătaia
soarelui. La poalele muntelui este ghemuită stațiunea propriu-zisă, compusă din
câteva pensiuni mai recente și o bisericuță. Vechiul hotel este într-o stare
jalnică și strică imaginea stațiunii.
Deasupra stațiunii se înalță impunător crucea uriașă, care noaptea
luminează, iar în vârful muntelui se văd releele de telecomunicații. Crucea inițială
din lemn a fost ridicată în 1936 în memoria eroilor bănățeni din primul război
mondial. Între anii 2001-2004 ea a fost înlocuită cu una din oțel. Ca
dimensiune (27 m) și altitudinea la care se află (1.670 m), ea ocupa în anul
2018 locul al doilea, după crucea de pe Caraiman (peste 39 m).
Ne rotim privirea prin valea Timișului, unde se văd așezările umane de
la poalele muntelui. Deslușim luciul apei de la acumularea Zervești, iar
dincolo de vale vedem platoul Semenicului. La nord-vest, dincolo de valea Bistrei, orizontul este dominat de munții
Poiana Ruscă, săraci în zăpadă în momentul de față.
În prelungirea Țarcului apar vârfurile Godeanului și mai departe, spre
sud, se înșiruie culmile munților Cernei, care scad treptat până la Băile Herculane.
În depărtare iese în evidență o culme solitară – Culmea Cănicei (1.364 m). Câțiva
turiști cu ATV-urile (nu cu snowmobile-urile, cum ne-am fi așteptat!) se pare
că sărbătoresc ceva cu multe baloane colorate.
E timpul să coborâm, pentru că nu vom merge acasă chiar așa, direct,
fără nici un supliment de imagine! De pe centura ocolitoare a municipiului
Caransebeș virăm la stânga și mergem până la Slatina-Timiș. De aici urcăm pe
valea Slatinei până la crucea de la Brebu Nou. De data aceasta drumul este
deschis. Mai privim o dată înapoi spre Țarcu și coborâm spre sat. Aici stratul
se zăpadă este destul de consistent.
Lacul Trei Ape pare să fie înghețat și acoperit cu zăpadă. Trecem și de Gărâna,
iar în pasul Prislop (1.000 m) facem stânga pentru a ajunge la stațiunea
Semenic. De aici drumul nu mai este așa de bun. Străbatem cei circa 8 km până
în stațiunea Semenic destul de încet, mai ales că pe drum apare gheața și
zăpada.
E trecut de ora 17, dar soarele încă este pe cer. Lăsăm în stânga vârful
Semenic (1.446 m) și mergem până sub vârful Piatra Goznei (1.447 m), unde este
amplasat un releu uriaș de telecomunicații. Câțiva turiști se pozează în vârf.
După plecarea lor urcăm în vârf și ne rotim privirile de jur împrejur. Vremea
este foarte bună, dar un curent de aer rece ne determină să coborâm mai repede.
Albul zăpezii reflectă puternic lumina soarelui, astfel că este nevoie
de ochelari de protecție. Lăsăm în stânga schitul sf. Ilie și ne afundăm pe
drumul înzăpezit, care ne duce înapoi în stațiune. Pârtiile de schi sunt
pustii, iar teleschiurile sunt înțepenite.
Stațiunea pare părăsită și abandonată. Turiștii care vin aici se uită în
jurul lor, eventual se urcă pe Piatra Goznei, se pozează și pleacă. Nu petrec
aici prea mult timp. Nici nu sunt prea multe opțiuni de cazare. Această
situație are însă și avantajul ei: liniștea.
Savurăm apusul soarelui cu toată gama cromatică și pornim pe drumul de
întoarcere. Coborâm spre Reșița. În curând se va întuneca. Am revăzut azi două
repere importante de pe harta turistică a Banatului: Muntele Mic și stațiunea
Semenic. În timp ce Muntele Mic se dezvoltă și prosperă, fiind vizitat de tot
mai mulți turiști, stațiunea Semenic este aproape părăsită, ea trăind aproape exclusiv
din amintirea anilor de glorie din trecut. Dar... cine poate ști? Lucrurile se
schimbă destul de repede! În orice caz, iubitorii de munte vor găsi întotdeauna
ceva de admirat și povestit în aceste 2 locuri din Banat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu