miercuri, 6 mai 2015

Barajul Tăria Mare și cascadele de pe valea Minișului - Tăria Mare dam and waterfalls in the valley Miniș

Aparate Foto

 

Barajul Tăria Mare și cascadele de pe valea Minișului

Tăria Mare dam and waterfalls in the valley Miniș



    Soarele strălucitor, după care am tânjit toată iarna, ne îmbie să ieşim afară. Este o zi superbă de sâmbătă, 11 aprilie 2015. Destinaţia noastră de azi ar fi barajul Tăria Mare. Urcăm din Reşiţa pe valea Domanului, coborâm spre Caraşova, urcăm din nou, intrăm în pădure, traversăm orăşelul Anina şi ne înscriem pe valea Minişului. După câţiva kilometri de coborâre uşoară oprim pe dreapta. Nu putem să trecem doar aşa pe lângă cascada Valea Minişului, chiar dacă am mai admirat-o şi în vara anului 2014 (vezi articolul Folclor şi natură pe valea Cernei). 

    Debitul apei este destul de mare, în orice caz mai mare decât anul trecut, când ne-am oprit aici în luna iulie. Coborâm în dreapta şoselei la râul Miniş şi căutăm o modalitate de a traversa apa. Cascada se află dincolo de râu, dar noi vrem să ajungem la ea. Punte nu există, aşa cum nu există nici parcare pe marginea şoselei. Analizăm situaţia şi ajungem la concluzia că am putea traversa apa Minişului pe bolovani, fără să ne udăm. Zis şi făcut. Sărind din piatră în piatră ajungem pe malul drept al Minişului, aproape de locul unde apele cascadei se scurg în albia Minişului. Se vede treaba că au mai trecut apa şi alţii pe aici, deoarece în sus, spre partea superioară a cascadei, s-a format o potecă. Urcăm circa 20 de metri şi ne oprim lângă şuvoiul înspumat al cascadei. Apa se aruncă de la o înălţime de circa 8 metri pe o terasă, iar de aici se desparte în mai multe braţe şi se prelinge pe roca înverzită în albia râului Miniş. O adevărată măiestrie a naturii!

    Intrăm în cavitatea triunghiulară de lângă cascadă. Peştera, dacă putem s-o numim aşa, are o dezvoltare de maximum 5 metri. Pereţii sunt însă ciuruiţi de acţiunea apei, la fel ca şi tavanul. Nu putem şti câte săli, mai mari sau mai mici, există în spatele acestor pereţi, în inima muntelui. Coborâm la baza cascadei, chiar în albia râului şi o privim şi de aici. Înre timp coboară spre râu o familie cu doi copii. Caută un loc de traversare a apei, dar în cele din urmă renunţă. Fotografiază cascada de pe celălalt mal. Noi reuşim să trecem din nou apele Minişului sărind din bolovan în bolovan şi ne oprim lângă noii- veniţi. La rugămintea lor le facem o fotografie cu întreaga familie. Nu putem să ne dezlipim ochii de la cascadă. Într-un final urcăm şi noi la şosea. Aproape toate maşinile care au trecut în acest timp pe şosea au încetinit, dacă nu cumva au şi oprit. Este clar că acest miracol al naturii le fură ochii la toţi cei care trec pe aici şi nici nu e de mirare. Doar că în acest loc şoseaua face o curbă şi nu poţi opri chiar în drum (sau poţi?!), fiindcă parcare nu există.

    Următoarea noastră oprire este la barajul Gura Golumbului, o acumulare de apă formată chiar pe cursul Minişului. Aici găsim şi un pescar aşezat pe malul apei, visând la marea captură. Trecem peste podul din aval de baraj pentru a ajunge pe partea cealaltă a apei. În faţa noastră un om călare pe un cal urcă pe drumul care se pierde în pădure. Noi coborâm pe drumul ce duce spre malul apei. Pe barajul din beton un bărbat stă întins la soare. Puţin mai departe stau cu undiţele întinse câţiva pescari, chiar dacă de la miezul nopţii a intrat deja în vigoare prohibiţia! Ne apropiem de o casă. Suntem însă întâmpinaţi de un câine legat care până atunci dormita într-o cuşcă. Se pare că este o proprietate privată, cu toate că nici există nici un gard sau vreun anunţ care să semnaleze acest lucru. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem la şosea. 


    Continuăm coborârea pe valea Minişului şi trecem de intersecţia spre valea Poneasca. Este valea ce desparte munţii Aninei de munţii Semenic. Imediat apare pe dreapta parcarea mare amenajată pentru vizitatorii cascadei Bigăr, aflată câteva sute de metri mai jos. În parcare nu sunt decât trei autoturisme.  La cascada Bigăr însă sunt mult mai multe, chiar dacă drumul este îngust şi sunt amplasate aici cam patru indicatoare cu oprirea interzisă! Cascada este asaltată de lume. În aceste condiţii ne continuăm drumul fără să mai oprim. Noroc cu americanii care au scos cascada Bigăr din anonimat, altfel puţini ştiau de existenţa ei şi foarte puţini veneau s-o vadă! Poate reuşesc străinii să mai scoată la iveală şi alte minuni ale naturii de pe meleagurile noastre! Oricum, noi am făcut aici prima fotografie în august 2002 și nu era absolut nimeni.

    După borna kilometrică care indică 6 km până la Bozovici, chiar înainte de podeţul peste pârâul Tăria Mare, virăm la stânga. După un kilometru de mers pe drum de pământ trecem de o intersecţie (drum spre stânga), iar după încă un kilometru suntem la barajul de acumulare Tăria Mare. Ne aşezăm pentru o scurtă gustare şi apoi ne încălzim la soare. Lacul nu este mare şi poate de aceea ne dă o senzaţie de intimitate. În faţă se înalţă o culme rotundă şi înierbată a munţilor Semenic. În dreapta povârnişul dealului împădurit coboară direct în lac, iar în rest lacul este înconjurat cu un gard de sârmă. La casa barajului, o adevărată vilă cochetă, un bărbat îşi face de lucru prin curte.

    Începem înconjurul lacului. Trebuie să traversăm apa pârâului Tăria Mare, care intră aici în lac. Căutăm un loc potrivit şi din nou trecem fără să ne udăm. Acum suntem la câţiva metri deasupra lacului. Ne aşezăm şi privim apa cu tente verzui, dezmierdaţi de razele blânde ale soarelui. Pe luciul apei ies la scăldat două lişiţe. Din când în când îşi iau zborul şi aterizează pe apă cu o precizie neatinsă de nici un aparat de zbor făcut de mâna omului. Între timp pe malul lacului apar doi pescari, probabil cunoscuţi de-ai bărbatului de la casa barajului. Puţin mai departe, desupra drumului, este amplasată o stupină. Câţiva metri mai încolo se vede o stână, pustie la ora aceasta. Coborâm la apă printr-o spărtură în gard, făcută probabil de turmele de animale de la stâna din apropiere. Este o zonă mocirloasă şi năpădită de stuf. Urcăm la drum şi pornim agale înapoi.

   Pornim pe drumul de întoarcere, pe şoseaua DN 57B, pe valea Minişului în sus, exact pe unde am venit. De data aceasta oprim la parcarea de la cascada Bigăr, fiindcă lumea s-a mai rărit aici. Probabil că creştinii ortodocşi s-au retras spre case şi se pregătesc să meargă în această noapte la slujba Învierii. Volumul de apă de la cascadă este destul de mare. Acum nu este aici nimeni care să adune bani şi să dea bilete, cum se întâmpla anul trecut. Ocolim construcţia din lemn de pe malul drept al Minişului şi coborâm prin spatele ei la nivelul apei. Între timp a apărut aici o balustradă de lemn. De aici vedem cascada din profil. Urcăm înapoi şi ne deplasăm până la izbuc. Din 10 în 10 metri un indicator de lemn ne arată direcţia spre izbuc! Nu sunt mai mult de 50 de metri până acolo. Aici a mai apărut o punte peste apă, încropită din grinzi de lemn, care conduce spre scara ce urcă la grota Bigăr. Este un mic progres. Anul trecut a trebuit să facem pe aici slalom prin apă pentru a ajunge la peşteră. Iată că mai sunt câţiva vizitatori care urcă încoace, chiar dacă este deja ora 18. 

    Înainte de a trece podul mai observăm nişte indicatoare amplasate aici. Unul din ele ne arată direcţia spre barajul Gura Golumbului. Dar despre cealaltă cascadă superbă, aflată mai în amonte, tot lângă şosea, nici pomeneală! Oare de ce?! Sau aşteptăm s-o descopere mai întâi străinii şi abia apoi punem indicatoare turistice şi pornim s-o vizităm? Înainte de a pleca de aici, coborâm din nou la nivelul apei, de data aceasta chiar de lângă şosea, pe o cărare abruptă bătătorită de turiştii mai îndrăzneţi. Avem astfel cascada Bigăr chiar în faţa noastră. Doar apele râului ne despart de ea. La revenirea pe şosea găsim tolăniţi în şanţ 4 câini trecuţi în lumea viselor. Iar al cincilea trage cu ochiul spre noi de pe marginea drumului.

   Este pentru prima dată în acest an când am simţit din plin căldura soarelui, semn că primăvara şi-a intrat în drepturi. Ne-au încântat sufletul cele două cascade de pe valea Minişului. Le-am mai văzut, dar de fiecare dată au alt farmec. Am ascultat vuietul lor asurzitor, am simţit răcoarea lor înviorătoare şi am văzut evantaiul lor înspumat. Am observat preţ de câteva clipe cum se trezeşte la viaţă natura pe lacul Tăria Mare, un loc idilic care ne-a cucerit. De altfel, întreaga vale a Minişului este un colţ de natură care merită văzut şi mereu revăzut, în orice anotimp.  


        www.wix.com/mcdv1504/photography
   
                                                                                  11 aprilie 2015

                                                                                  Cosmina-Daniela-Vlasta M.
       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu