Vârful Cozia în luna florilor
Cozia peak in the month of flowers
Este ora 9:30 a zilei de vineri, 22 mai 2015, când oprim în dreptul
barajului Rusca, la poalele munţilor Ţarcu şi Cernei. Barajul, înalt de 75 m,
captează apele Pârâului Rece (Hideg) şi a fost dat în folosinţă în anul 2007. Cerul
este acoperit de nori, dar nu ne ameninţă cu nici o aversă de ploaie. Soarele
încearcă din când în când să răzbată din spatele norilor, răspândind o lumină
difuză care atenuează contrastele. Coborâm la malul lacului şi adulmecăm
miresmele de primăvară care plutesc deasupra apei. Aproape că ne împiedicăm de
doi şerpi de apă şi speriem involuntar o raţă sălbatică care-şi ia zborul şi
plonjează în apă mai încolo. Observăm pe o mică peninsulă urmele pescarilor.
Pescarii însă nu sunt aici, doar suntem încă în perioada prohibiţiei.
Revenim la maşina oprită la şosea. Drumul care se desprinde din şoseaua E 70 (DN 6) înainte de comuna Teregova, trece prin satul Rusca, urcă pe lângă barajul Rusca în pasul Furca Obiții şi coboară prin comuna Cornereva, pentru a se reuni din nou cu şoseaua E 70 la Plugova. De fapt, şosea e prea mult spus. Acest drum este în realitate un conglomerat de bucăţi de asfalt crăpate şi surpate, sectoare din pământ acoperite cu băltoace, praguri şi şanţuri capcană. Urcăm în serpentine spre şaua Furca Obiţii (830 m). De aici drumul începe să coboare spre Cornereva. Noi însă abandonăm maşina şi plecăm la ora 11 spre stânga pe un drum agricol desfundat, deoarece vrem să ajungem pe vârful Cozia (1.450 m). Trebuie să precizăm că acest vârf face parte din munţii Cernei şi nu are nimic de-a face cu munţii Cozia ce tronează deasupra văii Oltului.
Sub povârnişul muntelui, unde apar din loc în loc câţiva brazi, zărim o turmă de oi. Ne îndreptăm spre stânga pentru a evita întâlnirea cu paznicii turmei. Ştim cum se comportă majoritatea câinilor ciobăneşti la vederea străinilor. Biscuiţii pregătiţi pentru asemenea întâlniri i-am mâncat deja, iar cu vorba bună nu prea reuşim să ne înţelegem cu aceşti câini. Pe de altă parte, nu vedem nici măcar o urmă de cărare pe panta foarte abruptă a muntelui. Ţinem direcţia spre stânga trecând printre fâneţele şi ogoarele localnicilor. Un copac înflorit la marginea drumului este asaltat de cărăbuşi aurii (Cetonia aurata) şi multe alte insecte. Mireasma florilor trezeşte în vietăţi instinctul de conservare şi le îndeamnă la împerechere. Fâneţele sunt colorate de flori parfumate. Un ţăran trece agale printre rândurile de porumb abia ieşit din pământ şi observă evoluţia culturii.
Ajungem într-o poiană marcată de o porţiune arată din care răsar cartofi. O bătrânică viguroasă prăşeşte cartofii care au ieşit din pământ. Suntem însă apostrofaţi de câinele femeii, un exemplar mare cu bot de hipopotam. Până şi băţul din mână vrea să ni-l ia. Suntem salvaţi de femeia care se apropie. Schimbăm câteva cuvinte şi aflăm că anul trecut recolta ei de cartofi şi porumb a fost devorată de mistreţi şi urşi. Câinele se linişteşte, dar nu ne scapă din priviri.
Intrăm în pădurea de fag şi după câteva minute ieşim într-o altă poieniţă. Privirile noastre se opresc pe o colibă abandonată, cu acoperiş de ţiglă, înconjurată de meri înfloriți. Urcăm mai departe şi trecem pe lângă o altă casă. Urcuşul devine mai solicitant. Drumul ne conduce tot mai sus şi la un moment dat coteşte spre dreapta. Era şi timpul să schimbăm direcţia. Oprim să ne tragem suflarea. Între timp apare pe drum, urcând încet, o căruţă trasă de doi cai. În căruţă şade la cârma atelajului un om, iar în spatele lui sunt înghesuite câteva butoaie de plastic. Intrăm în pădure, pe urmele căruţei care ne-a depăşit. Respirăm aerul curat al pădurii împrospătat de fagii înalţi din jurul nostru şi suntem însoţiţi de trilurile melodioase ieşite din gâtlejurile păsărilor.
După circa 30 de minute ieşim din pădure şi ne trezim în faţa unei stâne. Norocul nostru că turma de oi şi câinii sunt plecaţi! Aici a venit şi omul care ne-a depăşit pe drum cu căruţa. Deasupra stânei se înalţă în semicerc panta înverzită a muntelui. La circa 100 m deasupra stânei se conturează clar linia crestei. Ne aşezăm şi ne odihnim. Din partea opusă încep să „curgă” oile spre stână, bineînţeles însoţite şi de câini. În aceste condiţii rămânem pe loc şi admirăm şirul de vârfuri ale masivului Godeanu care au apărut la nord-est. Aşteptăm ca turma să intre în ţarc şi totul să se liniştească. Într-un final, după circa o jumătate de oră, ne ridicăm şi pornim mai departe spre creastă. Reuşim să scăpăm de vigilenţa câinilor. Ajungem pe creastă la ora 14 şi ne adăpostim după o stâncă. Vântul suflă cu putere. Ne refacem forţele cu o gustare.
Dincolo de creastă se deschide în faţa noastră o vale adâncă. În dreapta
se vede linia albă a drumului ce coboară spre barajul Rusca. În stânga drumul
coboară spre centrul comunei Cornereva. Dincolo de vale se ridică până la 1.344
m spinarea lungă şi uşor încovoiată care poartă numele de Culmea Cănicei
(Poiana Lungă). Casele sunt dispersate prin vale şi pe coasta muntelui. Jos,
chiar la picioarele noastre, sunt îngrămădite câteva gospodării care alcătuiesc
cătunul Cozia. Spre dreapta, după circa 100 m, creasta muntelui este acoperită
de pădure. Spre stânga însă, unde ne vom îndrepta şi noi, muntele este presărat
doar cu iarbă. Spre nord, cam la 500 m de noi, se înalţă vârful Cozia (1.450 m).
Plecăm pe linia de contur a crestei spre vârf. La nord-est coboară o culme, mai întâi lin, apoi foarte abrupt. La capătul acestei culmi sunt înfipte câteva case care aparţin de cătunul Camena, unde am poposit la sfârşitul anului trecut (vezi articolul O zi de iarnă la Cornereva). Vântul suflă în rafale şi ne obligă să ne aşezăm pentru a putea fotografia şi filma. Traversăm câteva porţiuni cu grohotiș, mai dificile, şi până la urmă suntem în vârf. Este ora 15. Vârful este marcat cu o cruce de lemn, care însă a fost ruptă de intemperii. Panorama din jurul nostru este copleşitoare. A meritat efortul!
Partea sudică, de unde am venit, este dominată de Culmea Cănicei. În spatele ei, dincolo de culoarul Timiș-Cerna, se întinde linia domoală a Semenicului. Spre est privirea ne zboară până la confluenţa depresiunii Domaşnea-Mehadia cu depresiunea Almăjului. De la nord-est până spre nord se întrec în altitudine vârfurile munţilor Cernei (Arjana, Zglivăr, Vlaşcu Mic, Vlaşcu Mare, Baldoveni, Babei, Bandiolu, Cailor, Dobrii), care sunt urmaţi spre nord-vest de piscurile Godeanului. La extremitatea nord-vestică valea Pârâului Rece delimitează masivul Ţarcu de munţii Godeanu. Vârfurile cele mai înalte sunt împodobite cu fâşii albe de nea. Zăpada mai persistă în locurile umbrite de la altitudini mari. Partea vestică este ocupată de forma alungită a barajului Rusca, în spatele căruia se înalţă culmile împădurite ale munţilor Ţarcu. De pe vârf mai coborâm circa 200 m în direcţia nord-vest pentru a savura din plin peisajul din jurul nostru.
În jurul orei 16:30 ne angajăm pe calea de întoarcere. Vântul începe să se domolească şi suntem stropiţi de câteva picături neînsemnate de ploaie. Coborâm tot pe linia crestei. Din depărtare observăm că oile de la stână se pun în mişcare şi încep să urce în direcţia noastră. Dulăii s-au odihnit, au mâncat, au prins puteri, iar acum încep să fugărească caii. Oare ce au cu caii?! În aceste condiții intrăm în alertă.
Coborâm puţin în partea opusă a crestei, pentru a nu fi observaţi de câini şi mergem cu precauţie. Totuşi, când ajungem deasupra cătunului Cozia, pe unde vrem să coborâm, suntem reperaţi şi se dă alarma. Câinii pornesc în fugă în direcţia noastră. E clar că nu vin să ne salute sau să ne întrebe de sănătate! Pornim pe povârnişul abrupt în jos. Nu parcurgem însă nici 30 m şi dulăii se ivesc sus, pe creastă, furioşi nevoie mare. Dar... nu coboară după noi. Am scăpat din nou, la milimetru!
Prindem o cărare schiţată de turmele de oi care umblă pe aici. Coborâm în diagonală, spre dreapta. Jos, spre stânga, la umbră, se odihneşte o turmă de oi. Probabil cea pe care am văzut-o la urcare. Trecem pe lângă un ţarc construit din ziduri de piatră şi suntem jos. Soarele care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu norii, parcă nu vrea să ne lase să plecăm nebronzaţi. Din dreapta se apropie un localnic călare pe calul său. Îl salutăm şi pornim pe urmele lui, pe un drum care devine tot mai conturat. În stânga jos se întrezăresc casele din cătunul Cozia, iar în dreapta se întind câmpurile localnicilor. La ora 18 suntem la şosea, lângă maşină.
Vârful Cozia din judeţul Caraş-Severin, de unde tocmai am coborât, face parte din munţii Cernei, dar are o personalitate aparte. Nu se aliniază cu celelalte vârfuri de pe creasta principală a munților Cernei. Nu are o altitudine ameţitoare, dar nici nu trebuie tratat superficial. Iar imaginea care se deschide din vârf este de-a dreptul magnifică! Privind de acolo, de sus, ne simţim cu adevărat liberi şi fericiţi şi ne dăm seama în ce lume frumoasă trăim!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu